Flautul
Flautul transversal se pare ca nu era cunoscut in Europa vestica pana in Evul Mediu, cand a fost adus din Bizant. Datorita faptului ca a fost folosit mai intai in tinuturile germane, a capatat numele de “flaut german”, pentru a-l distinge de alte feluri de flaute (cum ar fi recorderele) care sunt tinute vertical. Flautul transversal apare in imagini si poezii incepand cu secolul XII; aparitia in curtile nobiliare germane se face prin sec. XIII, fiind folosit in acelasi context cu harpa, vioara, rota. Un secol mai tarziu, flautul transversal va fi folosit si ca instrument muzical de exterior, in muzica militara, impreuna cu clopotele, percutiile, cimpoaiele si trompetele.
Flautul este folosit prin suflarea printr-un orificiu la un capat al instrumentului, si pentru a modifica tonul, prin acoperirea unor gauri din corpul sau. Cuvantul flaut provine din cuvantul latin “flutus”, insemnand respiratie. Instrumentul poate fi facut din lemn sau metal, in functie de tonul pe care-l doreste muzicianul. Cea mai raspandita versiune a flautului este cea transversala, in care instrumentul este tinut paralel cu podeaua. Metalele preferate pentru consructia flautului sunt argintul, aurul sau argintul-nichel (un amestec de cupru, zinc si nichel). Cateodata, flautul poate fi facut din platina, dar aceasta nu se intampla prea des. Lemnul este de preferinta Grenadilla, un lemn foarte dur si greu, gasit in Bazinul Congo din Africa.
Cuvantul “piccolo” provine din expresia “flauto piccolo”, insemnand un flaut mic. Aceste flaute sunt facute in general din lemn, plastic, si/sau metal. Au aproape aceeasi tabulatura ca flautul normal, dar mult mai ingusta si produc sunete mai inalte cu o octava. Diferenta de octava provine din faptul ca dimensiunile picolinei sunt jumatatea din cele ale flautului. Dupa cum grecii antici au demonstrat, daca o coarda este taiata in jumatate, aceasta va suna cu o octava mai sus decat coarda intreaga.
Instrumentele joase din familia flautului includ alto, bas, si octobas. Flautul alto este putin mai mare decat flautul normal si are trei note mai joase decat acesta. Flautul bas este de doua ori mai mare si o octava mai jos decat flautul normal. Din cauza marimii, ar fi imposibil de atins toate cheile instrumentului, daca acesta ar fi tinut orizontal. Astfel, capul flautului este de forma literei J, pentru a permite instrumentistului sa atinga cheile. Octobasul este construit in acelasi fel, dar are o curbatura si in partea inferioara. Acest “monstru” atinge 3 metri, daca este desfasurat in intregime si este facut din 4,5 kg de alama.
Fluiere din lumea intreaga
S-au descoperit fluiere chiar mai vechi de 4000 i.C. acestea erau facute din oase, copite, coarne, trestii, lemn si alte materiale gasite in natura. O tidva de aproape 4000 ani, avand doua gauri si un orificiu pentru suflat a fost descoperita in Africa de Nord. Un fluier din os de oaie a fost descoperit intr-un mormant din Epoca Fierului, in Anglia. Se considera ca populatii umane primitive, chiar si Neanderthalienii, ar fi construit versiuni ale fluierului. S-a descoperit un asemenea instrument cu doua gauri intacte si urme ale altor doua. Unii istorici considera ca aceste instrumente primitive s-ar fi potrivit scalei diatonice, bazandu-se pe faptul ca distanta dintre gauri este variabila. Potrivit unui specialist, notele emise ar putea fi gasite in oricare din scalele tonale moderne din lume.
Recorder / Blockflote
Majoritatea acestor instrumente antice nu erau recordere, cel putin nu asa cum le vedem noi acum (adica un instrument cu opt gauri, sapte in fata si una pe partea dorsala). Data la care a aparut primul recorder in Europa este disputata. Foarte probabil a aparut in perioada medievala, cam 600-700 ani in urma, dar si acest lucru este discutabil, ne mai existand nici unul din aceste instrumente vechi in stare intacta. Multe din asa-zisele “recordere” ce apar in imagini vechi nu pot fi identificate 100% ca fiind recordere, si chiar si cel mai faimos exemplar in existenta de recorder timpuriu, gasit intr-un sant de aparare in Dordrecht, Olanda, in 1940, este din pacate foarte fragmentat. Recorderul din Dordrecht a fost datat ca provenind de la inceputul sec XV (casa din apropiere a fost abandonata in 1418). Oricum, ne-existand alt model cu care sa poate fi comparat, este imposibil sa afirmam daca este reprezentativ pentru acest tip de instrumente ale epocii.
Aceasta este o veste proasta pentru cei care studiaza muzica veche. S-au facut mai multe incercari de a face copii dupa “recordere medievale” (incluzand unele recordere cu chei cu capace, prezente la crumhorns!); nici unul din aceste instrumente nu poate fi considerat autentic: nu avem nici o dovada sigura despre cum ar fi sunat recorderele medievale.
Putem spune doar ca probabil erau niste instrumente simple, cu ton puternic si o gama restransa. Cele mai vechi recordere – instrumente intacte – dateaza din timpul Renasterii (sec XVI). Aceste instrumente pot fi reconstruite intr-o maniera satisfacatoare.
Recorderele de Renastere pot fi o surpriza pentru cei care sunt obisnuiti cu sunetul moale, rafinat al instrumentelor baroce. Recorderele renascentiste sunt asemanatoare, dar au un sunet mai puternic, in special in registrul inferior. De asemenea, suna mai “lemnos” decat instrumentele baroce. Volumul puternic din registrul inferior este contracarat de gama redusa: majoritatea au o gama de o octava si o sesime, in comparatie cu cele mai mult de 2 octave ale recorderului baroc.
Recorderele de Renastere sunt mult mai mari decat cele baroce. De multe ori ele sunt descrise ca fiind cilindrice dar cu toate acestea ele sunt usor conice. Instrumentele de Renastere au un profil mult mai simplu decat cele cu care suntem obisnuiti astazi, si aproape ca nu au nici o decoratie. Instrumentele originale erau facute dintr-o singura bucata de lemn; copiile moderne sunt de obicei facute din doua bucati, din motive practice, de cele mai multe ori unite printr-un inel de alama sau lemn la baza partii superioare. Foarte interesant, in vremea Renasterii nu exista o regula stricta despre care dintre maini trebuie sa se afle in partea superioara: unele instrumente originale care au supravietuit pana in ziua de azi au cate 2 gauri in partea inferioara, una pentru instrumentistii dreptaci, cealalta pentru cei stangaci. Orificiul nefolosit era astupat cu ceara, in functie de preferinta muzicianului.
In secolul XVIII timpuriu, flautul transversal (traverso) a inceput sa castige in popularitate. Cel mai mare dezavantaj al recorderului este ca de fapt e un instrument “moale”; flautul transversal era mult mai puternic si acoperea o gama mai larga, facandu-l astfel potrivit pentru muzica orchestala ce incepuse sa fie in voga atunci. Recorderul a fost folosit tot mai putin pana cand aproape a disparut; prin secolul XIX recorderul era arareori folosit, si de cele mai multe ori doar ca o curiozitate istorica. Arta construirii recorderelor era pe cale de disparitie (si, precum oricine a incercat sa faca un recorder poate marturisi, sunt instrumente extrem de complexe, in ciuda aparentelor).
Recorderul a inceput sa fie la moda din nou abia odata cu reinvierea gustului pentru muzica medievala, la sfarsitul sec. XIX – inceputul sec. XX, cand Arnold Dolmetsch a trebuit, practic, sa reinventeze roata.
Oboiul
Originile oboiului se gasesc inspre 1200, cand a fost inventat shawm-ul. Shawm-ul, un instrument dintr-o singura bucata facut din boxwood avea o ancie dubla facuta din trestie. Sunetul era mult mai puternic si strident decat al oboiului modern, dar tonalitatea era similara. Shawm-ul era de gasit in mai multe marimi si era unul dintre cele mai importante instrumente cu ancie dubla ale Evului Mediu si Renasterii. Sunetul strident al shawm-ului medieval l-a facut perfect pentru folosirea in spatii deschise. Shawm-ul este inca folosit in culturi europene si asiatice moderne.
Shawm este probabil o inventie din lumea musulmana si se crede ca a fost inventat in Bagdad in vremea califului Harun-al-Rashid (763-807). Dupa toate aparantele, shawm-ul a fost introdus in Europa in timpul Cruciadelor, cand muzica militara sarazina era compusa din shawm-uri, trompete si percutii.
Oboiul s-a dezvoltat la curtile nobiliare franceze inspre 1650. numele vine din cuvantul “haubois” insemnand “lemn cu rezonanta inalta”. Inspre 1700, oboiul a fost acceptat ca membru al orchestrelor. Din 1825, oboiul a ramas mai mult sau mai putin neschimbat.
Familia instrumantala a oboiului are 4 componenti. Oboiul are tonalitatea cea mai inalta. Apoi, cu tonalitatea in A, este oboe d’amore (folosit de Johann Sebastian Bach in mai multe compozitii). Cornul englez, cu tonalitatea joasa, in F, are un ton moale. Oboiul bariton a avut o existenta scurta, fiind inlocuit cu fagotul.
Oboaiele sunt de obicei facute din rosewood sau blackwood african (cunoscut si sub numele de grenadilla), dar poate fi facut si din ebonita, plastic, sau chiar metal.
Bombarda
Shawm-ul era construit in diferite marimi. In Europa, shawm-ul de dimensiuni mai mari a inceput sa fie cunoscut sub numele de “bombarde” sau “bumbard” (din cavantul latin bombus, “a bazai”; din italiana de la “bombardo”, in germana Pumhart sau Pommer, un termen ce denumea o piesa de artilerie medievala). In limba germana, inspre mijlocul secolului XIV deja se facea o distinctie intre “schalmigen und bumbart” (Strassburg, 1322).
Bombarda este un shawm asemanator oboiului, cu un sunet patrunzator, folosit extensiv in muzica bretona.
Se pot descoperi in sculpturi sau picturi religioase datand inca din secolul XVI imagini in care bombarda si binoiu (cimpoiul breton) sunt reprezentate ca instrumente servind diavolul. Bombarda, sau mai degraba “verii” sai apropiati, sunt de gasit si in in Europa de Est si Africa de Nord.
Vioara
Vioara a evoluat treptat pana a ajuns la forma din ziua de azi, si nimeni nu poate spune exact ca a inventat acest instrument. Deci, o istorie a viorii nu este deloc un lucru usor de facut. Vioara combina proprietatile a trei instrumente: rebec-ul, vielle renascentista si lira da braccio. Primele viori aveau doar trei corzi iar in secolul XVIII inca mai exista o vioara de dimensiuni reduse (quinton-ul) care avea cinci corzi. Se considera ca primele viori au aparut in partile de nord ale Italiei, datorita numarului foarte mare de materiale provenind de aici. Drept urmare, un numar mare de viori din secolul XVI sunt atribuite unor maestri lutieri italieni. Karel Moens, cercetator in domeniul instrumentelor muzicale la Bruxelles sustine ca dintre aceste instrumente, multe ar fi falsuri facute in secolul XIX. Mai mult, un lot de instrumente vechi, presupuse a fi italiene, se pare ca au origini diferite; trasaturi stilistice asa-zis italiene au fost adaugate ulterior, cum ar fi la gatul viorii sau gaurile din cutia de rezonanta, care au fost refacute in momentul readaptarii instrumentelor vechi la un moment dat. Un alt fapt straniu este ca in secolul XIX lutierii au inceput sa produca instrumente cu forme ciudate, deoarece muzicienii nu voiau sa cante pe instrumente noi. Este aproape sigur ca primele viori italiene sau fost facute de muzicieni evrei sefarzi (familiile Linarol si Spilman). Evreii sefarzi sunt evrei care au trait la inceput in Spania si Portugalia. In 1492 ei au fost expulzati din Spania, impeuna cu toti musulmanii din regiune (in 1492 “Reconquista” s-a terminat odata cu capturarea Granadei). Este surprinzator ca primele documente referitoare la construirea de viori (1495) coincid aproape perfect cu sosirea in Italia a evreilor sefarzi. Primele dovezi despre construirea de viori isi au originea in Brescia si Cremona. Cei mai importanti maestri timpurii din Brescia sunt Michele Zanetto, Battista Doneda si Gasparo Bertolotti (Gasparo da Salo) (1540? – 1609). In Cremona, Andrea Amati este considerat a fi primul lutier ce a inceput sa faca viori. Aceasta informatie nu este sigura, totusi. In primul rand, se pastreaza prea putine viori facute de mana sa. Mai apoi, originile instrumentelor facute de A. Amati pentru Carol al IX-lea al Frantei este pusa sub indoiala, deoarece nu exista inca dovezi sigure. Cea mai veche sursa mentionand aceste instrumente este “Essai sur la musique” de La Borde, in 1780 (doua secole dupa presupusa data!). In al treilea rand, putinele documente mentionandu-l pe A. Amati il numesc lutier in sensul construrii de laute. Mai mult, se crede ca maestrul sau a fost Liunardo da Martinengo, un alt constructor de LAUTE. Exista surse mentionand cumpararea de viori in Cremona incepand cu 1570, si unele din aceste documente ar putea fi in legatura cu fiii lui Andrea Amati, Antonio si Giralmo.
Rebec
Folosirea unui arcus pe un instrument cu corzi isi are originile, foarte probabil, in Asia centrala, inspre secolul IX; treptat, acest obicei s-a raspandit in lumea islamica si in cea bizantina, ajungand in Europa de vest candva inspre secolele X-XII. Cantatul cu un arcus se poate sa fi fost dezvoltat din dorinta de a crea un instrument care sa poata imita vocea umana. Aceasta tehnica a dat instrumentelor cu corzi puterea necesara de a mentine o linie melodica neintrerupta. Oricum, statutul acestor instrumente si a muzicienilor ce le foloseau era destul de neinsemnat. Rebecul a fost dupa toate aparentele un instrument muzical al claselor de jos, nu al curtilor nobiliare. Rebecul (sau rebeca, rebecq, rebet, ribeca, rebecum, rabel sau rebequin) s-a dezvoltat din instrumentul arab numit rabob. Este cunoscut in Europa inca din secolul X dar folosirea in muzica culta intervine in perioada Evului Mediu si apoi a Renasterii. Forma rotunjita, in forma de para, a rebecului este cioplita dintr-o singura bucata de lemn si se subtiaza la capat de asa maniera incat nu se face o distinctie vizibila intre corpul si gatul instrumentului. Tastatura este fie o parte mai ridicata a gatului, fie este o parte separata, fixata pe acesta, fara a schimba totusi profilul vertical al instrumentului. Rebecurile timpurii nu au punte iar capatul tinand cheile este plat. Precum in cazul majoritatii instrumentelor timpurii, rebecul era construit in mai multe marimi si tonalitati si cu toate ca numarul de corzi varia intre 3 si 5 corzi, se pare ca versiunea cea mai populara este cea cu 3 corzi. In Evul Mediu, cel mai des intalnit rebec este rebecul soprano, la care se canta tinandu-l pe umar, peste piept, sau tinut la sub brat. De multe ori instrumentul are taste; foarte probabil emitea un sunet nazal, patrunzator. Rebecul este asociat cu muzica instrumentala laica, in special cu muzica de dans iar rolul instrumentului in aceasta este mentinut pana inspre secolul XVIII. Ramasite ale tonului rebecului si a stilului de a canta la el pot fi auzite in muzica cantata la scripca, in regiunile rurale ale SUA.
Vielle
Numele provine din cuvantul latin “vitulare” = a sarbatori.
Forma viellei dateaza din secolele XII-XIII.
Instrumentul avea placa posterioara usor curbata, iar placa superioara si marginile plate.
In secolele XIV-XV, instrumentul este imbunatatit prin largirea sa pentru a usura cantatul, o voluta cu chei, un gat subtire, o punte mai convexa si o tastatura, facand astfel mai usoara tehnica de cantat.
Lira da braccio
Acest instrument de secolul XV-XVI era un instrument rotunjit.
Corzile bas erau acordate d-d’, iar celelalte 5 corzi G -g -d’-a’-e’, deci deja existau cele 4 corzi ale vioarei.
Lira da braccio era construita in doua marimi:
70-75 cm, la care se canta tinand instrumentul pe umar, si 90 cm, care se tinea sub bratul drept.
Djembe
Djembe-ul este o toba din Africa de vest care se crede ca provine de la poporul Malinke din nord-estul Guineei. Djemebe isi gaseste originile cu cel putin 5000 ani in urma. Djembe a ajuns in imperul din Mali in secolul IX si acum se gaseste in Senegal, Mali, Sierra Leone, Coasta de Fildes, Guinea, Gambia, Burkina Faso.
Djembe si-a primit numele de la materialele din care este construit. Mai intai, toba este cioplita dintr-un trunchi de copac numit “djem” (un lemn foarte dens gasit in Mali). Apoi, peste toba este intinsa “be” (piele de capra). Djembe-ul este cel mai popular instrument african din afara Africii.
Tablah / Durbakke / Dumbek / Darbukka
Originile acestui instrument sunt arabe; dumbek-ul este gasit in mod normal in Turcia, in tarile balcanice si in Africa de nord. Dumbek-ul este o toba cu o forma de pocal. Mai este cunoscut sub numele de Tablah, Dombak, Doumbek, Darabuka. Darbukka este in general asociata cu muzica orientala, de obicei ca instrument solo de percutie.
Numele este o aproximatie a sunetelor de baza ale instrumentului: “Dum” (sunetele joase) si “Bek” (sunetele acute). De fapt, instrumentul are o varietate de tonuri destul de mare. Corpul dumbek-ului se face din tabla, ceramica sau aluminiu. Fata tobei poate fi din piele de peste, de capra sau din plastic.
Rikk / Daff / Tamburina
Cunoscut si sub numele de “rikk”, daff este numele arab pentru instrumentul foarte raspandit ce corespunde unei tamburine in muzica occidentala.
Sunetul acestui instrument de percutie formeaza baza muzicii arabe, in special atunci cand e vorba de muzica araba clasica.
Este o toba putin adanca, facuta dintr-un cerc de lemn cu piele de vitel intinsa pe una din parti;
tamburina are de asemeni mici zurgalai sau discuri de metal prinse de rama de lemn.
Shekere / Djabara
Djabara (sau shekere) este un instrument facut dintr-o tidva (calabash) acoperita cu o plasa in care sunt prinse mici scoici sau margele. Capatul plasei este tras in sus si in jos pentru a produce sunetul.
Originile instrumentului sa gasesc in Africa, unde serveste de shaker si de toba in acelasi timp.
Shekere este gasit in muzica multor popoare. In Cuba, stilul muzical cunoscut sub numele de Guiro, derivand din muzica Yoruba din Nigeria, are ritmuri formate din folosirea a trei shekere de diferite marimi si tonalitati. Shekere este folosit si in muzica brazliliana. In Ghana, instrumentul e cunoscut sub numele de “Axaste” si are o forma mai rotunjita si plasa este impletita cu seminte sau mici fructe dure, de tip nuca; de asemeni, plasa este este mai deasa. Este prinsa de gat si e lovita cu palmele. In Brazilia i se spune “Xeque Bum” si plasa este deschisa la unul din capete. Shekere moderne sunt facute din plastic si de multe ori plasa e impletita cu margele de sticla.
Rainstick
Multe culturi au dezvoltat mijloace de a aduce ploaia, sau de a sarbatori venirea sau terminarea ploilor. Din cauza secetelor, care intotdeauna au efect asupra vietii comunitatii, din cele mai vechi vremuri oamenii au incercat sumedenie de ritualuri pentru aducerea ploii.
Rainstick-ul a fost, probabil, facut la origini din tulpini gaurite care aveau inauntrul lor bucatele de lemn si seminte. Atunci cand capetele tulpinii erau sigilate, lemnul era intors cu capul in jos si astfel semintele si bucatile de lemn cadeau si produceau zgomot inauntru.
Acest lucru produce un sunet asemanator caderii ploii.
Clopote tubulare
Clopotul este cunoscut de majoritatea culturilor de pe mapamond. Originile inca sunt incerte, dar se stie ca existau in multe din marile culturi antice.
Clopotele tubulare sunt tuburi din metal, de obicei alama, ale caror sunete sunt influentate de lungimea lor. Sunt suspendate de o rama facuta de obicei din metal si sunt aranjate intr-o maniera asemanatoare claviaturii pianului.
Tuburile au un absorbant de sunet actionat cu mana sau cu o pedala conectata la rama clopotelor.
Castaniete
Castanuela – sau castaniete in limba romana, apartin familiei instrumentelor de percutie si se canta la ele prin pocnirea celor doua parti componente una de cealalta. Se crede ca originile se afla in Egiptul antic, in instrumente facute din lemn. Cu toate ca nu mai exista nici un instrument de mai devreme de secolul XVI, exista imagini care dateaza chiar din secolul XIII. In Egiptul antic castanietele aveau forma de incaltaminte, sau una apropiata de cea a castanietelor spaniole moderne. Castanietele erau cunoscute si in Grecia antica si sunt mentionate de multe ori in literatura Greco-Romana cu numele de krotalon sau krembalon, amandoua fiind nume de instrumente pentru dansatori. In Spania, castanietele sunt in uz inca din Evul Mediu, si au ajuns sa fie un instrument muzical national. Cu toate ca relativ erau populare, nu au devenit cunoscute mai departe de granitele Italiei de sud.
Castanietele pot fi facute din mai multe tipuri de lemn, cum ar fi grenadilla, castan, box sau nuc.
Trianglu
Trianglul este un instrument muzical idiofonic din familia instrumentelor de percutie. Trianglul este facut dintr-o bara de metal, de obicei otel la istrumentele moderne, indoita intr-o forma triunghiulara. Unul din unghiuri este deschis, cu capetele barei ne-atingandu-se – aceasta face ca instrumentul sa aiba o tonalitate indeterminata.
Originile exacte ale acestui instrument sunt necunoscute, dar un numar de imagini din Evul Mediu ne arata ingeri cantand la trianglu, ceea ce a condus la ideea ca ar fi putut fi folosit in serviciile bisericesti in acele timpuri. Alte imagini arata trianglul in cadrul muzicii populare. Unele triangluri au chiar zurgalai prinsi de partea inferioara.
Cu toate ca instrumentul are in ziua de azi o forma echilaterala, trianglul timpuriu era de obicei un triunghi isoscel.